The Street: January 2015

Monday, January 26, 2015

The blue moon love

Listen to Their love   



 Buzele ii sunt subtiate intr-o incercare de zambet. Isi aduce aminte de el. Am rugat-o sa-mi povesteasca despre ea, despre tineretea ei, despre fericirea ei.

    Are un brat firav pe care acum atarna o bucata de piele moale fara viata. Degetele tremurande inca poarta unghiile date cu lac rosu. Intre ele fumega o tigara... Are o privire seducatoare in ciuda celor 70 de ani ai ei. Inca priveste pe sub gene, fixandu-te cu privirea, o privire ce inca poate fi intimidanta.
  
    Privirea... a fost cel mai mare atuu al tineretii ei. Iti poti da seama ca nimic nu ar fi stat in fata acestei priviri, nimeni nu i-ar fi rezistat. Are o eleganta distinsa inca si acum, in vorbe, in gesturi, in felul in care inca incerca sa se poarte pe sine prin apartament in timp ce merge sa toarne doua cesti de cafea pentru a invalui povestea ce urmeaza in aroma ei preferata, aroma de cafea proaspata.

    A fost o femeie frumoasa desi iti dai seama cu greu acum, insa dovada stau fotografiile ei pe care le pastreaza intr-o caseta muzicala. Nu sunt multe... si ciudat e ca se regasesc doar cativa ani din viata ei in acea caseta. Anii pe care i-a petrecut alaturi de el. Singurii ani in care a trait. A fost marea ei iubire, dar ea a aflat asta tarziu, mult prea tarziu...

    Avea vreo 30 de ani cand l-a cunoscut. Deabia se dezmeticise si scosese capul in lumea. Fusese crescuta intr-o "colivie" iar de acolo a ajuns prea devreme stapana in casa ei alaturi de un tanar fiu de general. S-au jucat frumos o vreme doar ca ea devenise prea buna la jocul acesta si incepuse sa se plictiseasca.

    Asa a ajuns sa-l cuoasca pe el. La un dineu pe care il organizase socrul ei. Ii este recomandat ca Secretar de Stat in guvernul perioadei respective. In momentul in care mana lui a atins-o pe a ei ceva a durut-o atat de tare incat deabia si-a inabusit scancetul. Au povestit toata seara. Ba chiar avea impresia ca la un moment dat incepuse sa si inventeze povesti doar pentru a-i captiva atentia si a nu o lasa sa plece.

    Il chema Nicolae Ghirescu si avea o poveste foarte lunga. Ca si viata sa pana atunci. Se indrepta spre 60 de ani. Era vaduv si tatal a doi baieti plecati in lume, deja, de o vreme. Anii peste el trecusera, sau el peste ani, defapt. Avea o statura impunatoare. Fata bine conturata de o linie geometrica a maxilarului, o gura dreapta si doi ochi patrunzatori. Avea un spate puternic si un pas sigur ce-i purta cu demnitate trupul prin incapere. Nu era tanar si nici frumos, dar avea ceva ce pe ea a facut-o sa vibreze in seara aceea. Si a continuat s-o faca sa se simta asa cativa ani in continuare, in fiecare zi din timpul ce l-au avut impreuna. Dealtfel scurt.

     El a iubit-o ca un nebun, dar nu a stiut cum sa-i spuna. I-a aratat-o asa cum a putut. Cum a simtit. A venerat-o si a pretuit-o in ficare zi incepand din seara aceea pana cand a murit, trei ani mai tarziu in urma unui infarct. Asa au spus medicii. Ei nu stiau ca inima lui n-a mai putut suporta atat iubire. Dar i-a oferit cea mai intensa experienta din viata ei. Cea mai vibranta dragoste invelita intr-o dorinta sfasietoare, arzatoare. II era frica sa-i marturiseasca ce simte pentru ea ca sa n-o sperie. Nu credea ca este capabila sa inteleaga la varsta ei aceste trairi.

    Dar i-a fost recunoscator pentru tot ce i-a daruit. Ii era recunoscator pentru orice zambet aruncat. Pentru fiecare privire cu care il sageta. Pentru sarutarile ei pasionale. Pentru parfumul pe care il lasa pe pielea lui in noptile de  vara . Il bucurau si furiile ei, pentru ca el o cunostea mai adanc decat se cuostea ea sau orcine alcineva o intalnise. Si cel mai mult ii era recunoscator pentru visele si vorbele ei din noptile adanci luminate de luna alba. Erau singurele dati in care ea ii spunea ca il iubeste. Ii spunea lui, in visele ei nebune. Ii spunea cat il iubeste si cum si de ce si pana cand. Ea nu ar fi recunoscut-o nici macar pentru ea. Era prea mandra si credea ca dragostea e o slabiciune. Dar el o iubea si mai mult si mai patimas si nu se ferea sa i-o arate cu fiecare respiratie. El stia, el simtea, el o cuostea.

    Dar timpul a inceput sa fuga dupa ce, parca, s-a oprit in loc pentru ei. Si brusc el n-a mai  fost. Si atunci ea a inteles ce i se intamplase. Subit viata a scuturat-o cu o forta nimicitoare si a ridicat-o si arucat-o peste stanci. Si s-a facut tandari. Atunci a inteles cat l-a iubit si cat a iubit-o el. Atunci a inteles ca tot ce i s-a intamplat a fost extraordinar. Si nici nu s-a mintit ca o sa treaca mai departe la urmatoarea ei iubire. Asa dragoste patimase si nimicitoare nu o sa mai traiasca nici ea si poate nici altele. Asta nu se intampla oamenilor obisnuiti. Nu e pentru toata lumea, nu e o optiune, nu e un moft. Se intampla doar celor mai norocosi si mai nenorociti dintre noi.

    Astazi, dupa patru veacuri, vorbeste cu emotie cand se uita pestre fotografiile lor. Nu l-a uitat, nu a uitat nimic, nici macar o secunda din timpul lor impreuna, nu a uitat.

    Un singur regret are, ca nu i-a spus ce a fost el pentru ea. Dar pe atunci nici ea nu ar fi reusit sa articuleze cuvintele ce ar fi putut exprima gandurile ei, ganduri ce le-a descoperit dupa ce el nu a mai fost.
    Ea nu stie ca, in schimb, ii spunea in noptile cu luna alba tot ce sufletul ei stia. Nici el nu a mai apucat sa-i spuna. Dar in curand o sa-i spuna. O asteapta. Si ea stie asta.
    Fericirea ei va veni in ultima ei clipa aici, si prima clipa in bratele lui, acolo... pentru totdeauna.

Pentru cei ce si-au pierdut speranta, pentru cei ce nu mai cred...







Monday, January 19, 2015

Chaos!


    O provocare destul de mare pentru mine e ordinea. Ordinea in toate formele ei. De la o viata ordonata, organizata, la un stil ordonat de gandire, de structurare a prezentarii, a informatiei, de organizare a modului de lucru, de organizare al dressing-ului, de a organiza un eveniment, o vacanta.  
    
    In momentul in care imi vine o idee parca incep sa-mi curga prin fata ochilor toae detaliile si incerc din zbor sa le bifez pe toate, de-o data daca se poate… si in urma experientei capatate datorita exercitiuliu in ultima vreme si reusesc sa termin o treaba sau sa organizez un eveniment mult mai repede decat ar fi normal (sau decat ar face-o altii) fara liste peste liste, fara decizii gandite si razgandite de sute de ori. Nu stiu daca e bine sau nu, dar acesta este modul meu de lucru. Odata ce-am luat o hotarare stabilesc foarte repede pasii ce trebuie urmati si iau decizii pe care mi le asum in urma unei analize fulgeratoare a implicatiilor ce pot aparea. Nu am spus  multe ori “daca as putea as fi proceda altfel”.

     Altfel spus nu ma sperie prea tare haosul pentru ca in felul meu pot sa descalcesc orice ghem incurcat destul de repede si pot intinde si sfoara. Cred ca am devenit asa deoarece nu am putut sa astept sa mai ia altii decizii pe care le cantareau si analizau, masurau toate riscurile si posibilitatile pana se risipea ocazia de a mai putea lua vreo decizie… Cate oportunitati s-au pierdut … Cate ocazii am avut … Si asteptam, si asteptam si timpul trecea si nimic nu se intampla. 

    Dintr-o frica de necunoscut, frica de responsabilitate, cei ce trebuiau sa fie factori decisivi puneau ochii in jos si spuneau ca mai trebuie sa se gandeasca, sa planifice sa fie siguri ca iau cea mai buna decizie… pana era prea tarziu pentru orice decizie. Atata timp cat nu exista riscul sa mor executata in fata unui pluton datorita unei decizii neinspirate sunt decisa sa incerc si sa ma arunc cu capul inainte in urma unei analize scurte si la obiect. 

    Niciodata nu o sa ma uit in meniul unui restaurant si sa nu stiu ce sa aleg. Nu o sa intru niciodata intr-un magazin si sa nu stiu care rochie imi place mai mult, nu o sa merg niciodata la coafor si sa nu stiu ce culoare la par vreau sa am cand ies pe usa . Si in putinele dati cand voi parea nehotarata voi fi doar ca stiu ca ceea ce vreau eu nu este ceea ce vrea interlocutorul meu sa auda, si atunci voi cauta un mod placut de a-i spune parerea mea, si de a incerca sa nu-i impun (acesta este un alt defect de-al meu, tind sa impun oamenilor anumite lucruri doar pentru ca eu m-am hotarat si stiu exact ce vreau si atunci din dorinta de a nu mai pierde timp cu explicatii si convigeri impun o solutie , prezint o decizie , care s-ar putea sa sune destul de agresiv, gen “facem asa…”, “mergem acolo…” , fara sa intreb daca si ceilalti sunt de acord).


    Dar nu cred ca mai am rabdare o saptamana sa dezbatem unde mergem in weekend cand o asemenea decizie o poti lua in 10 minute cel mult. Sau unde mergem in concediu, sau ce film sa vedem, sau unde mergem sa mancam, sau…

    Cam asa a fost si cu outfit-ul de mai jos... Pur si simplu era tarziu, intarziasem si nu am mai putut gandi unul. Am luat ce aveam la-ndemana confortabil si calduros si asta a fost. Si ce daca nu mai faceti distinctia intre mine si un homless ce sta sub podul Michelangelo? Asta este, eu m-am simtit extraordinar!

I was wearing Zara jeans, scarf and t-shirt, random scarf sweater and cardigan and borrowed hat :) !











Wednesday, January 14, 2015

You blow my mind


    Daca e ceva ce ma scoate din sarite si ma enerveaza super tare, dar foarte tare sunt adultii de 32 de ani, de 49 de ani, de 53 de ani, de 65 de ani care se poarta precum adolscentii. Au o incapatanare specifica acestei perioade si atitudine corespunzatoare (si aici ma refer la faptul ca se bosumfla cand nu le convine ceea ce spui, nu recunosc ca s-au suparat, nu-ti spun de ce, dimpotriva iti spun ca tu te porti copilareste, nu mai vorbesc cu tine, te ignora, dar la aceasta varsta justifica acest comportament cu lipsa timpului, cu faptul ca sunt foarte ocupati sau implicati in proiecte ce ii solicita foarte mult, etc.).

    Eu fiind o persoana foarte retinuta si de obicei calculata in ceea ce priveste atitudinile necorespunzatoare (reprosuri, suparari, manifestari ale furiei), cu greu ma controlez cand dau de o astfel de persoana sau mai bine zis de o situatie in care un individ trecut si de adolescenta si de prima tinerete, educat, citit, cu experienta.  Imi vine sa sar in picioare sa iau un bolovan/monitor/janta/cuptor cu microunde/boxa/laptop/cric etc (ati prins ideea) si sa-l arunc in prima fereastra/masina/ televizor/monitor care-mi sare in ochi, asta dintr-un efort de a muta tinta de pe fata personajului nostru, gest insotit de un tipat puternic prin care sa eliberez toata furia generate de acest  “forever baby “ guy * .


        Unii oameni nu pot face fata unui raspuns pe care nu si-l doresc, unui refuz, unei amanari, faptului ca in momentul acela ai altceva de facut. Si nici nu mai e loc de explicatii deoarece momentul a zburat. S-a bosumflat, iti spune ca nu mai poate sta ca are ceva treaba si uite asa dispare cateva zile . Eee, acesta este momentul pe care il descriam la *. Nu stiu de ce nu pot sa ignor aceasta atitudine si sa-mi vad de treaba mea, dar ma ia un val de furie pe care nu-l pot  controla.










Monday, January 5, 2015

Frozen heart


Am avut norocul sa ma bucur si anul acesta de o zapada frumoasa.

    Ideea este extraordinara... tot anul stam si ne gandim la o seara perfecta de Craciun, in fata focului, muzica placuta in fundal, casa invaluita in miros de friptura si prajituri , in mana ai un pahar de vin, porti o rochie rosie de casmir, bradul sta majestuos in incaprea somptuoasa... dupa care te trezesti din reverie si iti dai seama ca ambienta din jurul tau nu e rupta din filmele americane de sezon.

     Pentru orice moment special in viata ta trebuie sa muncesti si sa ti-l construiesti. Lucrurile nu doar se  intampla miraculos. Nu traim in filme. Si daca vrei povesti fa bine si incepe prin a fi tu povestitorul si contureaza-ti personajele si cadrul. Nu astepta tu sa fii personajul creat de altii. Nu toti stiu sa spuna povesti ...

La multi ani!

Paltonul este de vanzare aici!







 



Share it!

You may also like

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...