The Street: August 2018

Friday, August 3, 2018

The fog

    Ceata...tot timpul am fost fascinata de fenomen. Ploaia are nostalgia ei, curcubeul e plin de speranta iar neaua e plina de realism... vantul e transant, implica actiunea. Asta e ceea ce imi transmit mie aceste fenomene si dintre toate ceata e cea care ma fascineaza, ma intriga, ma transpune.

    Privesc deasupra laptop-ului si intreaga vale e inundata de ceata. Am observat-o de la primele intentii. Nori timizi se ridicau dintre brazi si incet incet au invaluit tot cuprinsul. Terasa e umeda, la fel si masa, si tastatura, paharul de vin si pielea mea.

    E frig, dar nu pare sa ma deranjeze ... ma trimite cu gandul in timp... in timp ce ceata ma cuprinsese pe mine, mintea mea, ochii... nu vedeam mai departe de tine, nu vedeam prin tine. M-am mintit mult, luni, ani... credeam in tine. De fapt, acum cred ca ma mint. Nu credeam in tine, credeam in mine si mai mult de atat, credeam in povesti. Credeam ca am avut noroc si o eroare a sistemului mi-a permis mie sa castig, sa traiesc povestea fericita... Si cum era vorba de o eroare, ma gandeam ca nu o va observa nimeni, ca Universul nu va incerca sa o repare pentru ca nu cumva sa fie nevoit sa accepte ca a gresit. Ca o sa ma lase pe mine in pace si o sa-l preocupe restul milioanelor de suflete. Ca o sa controleze si o sa supervizeze restul dinamicii pe care o are in dominatie, iar pentru ca eu am fost o eroare, o sa ma uite, o sa ma lase sa-mi traiesc fantezia.

     Dar nu a fost asa... si-a dat seama ca pe mine nu ma mai poate controla si ca eu sunt determinata sa fac din fantezia asta realitatea mea si sa pot sa demonstrez lumii ca eu am controlul. N-am luat in calcul cat de slab esti tu, cat de coruptibil si influentabil. Cat ti-e de frica si ce suflet mic si speriat zace in pieptul tau puternic.

    La inceput te-am perceput asa cum proiectam eu idealul. Dupa aceea a trecut putina vreme si am inceput sa te privesc, te vedeam, dar credeam ca pierd eu piese din puzzle. Incepusem sa te accept si sa cred ca si tu constientizezi ceea ce se intampla, ceea ce esti, ceea ce sunt. Si am avut rabdare, si intelegere, si ti-am oferit spatiu si ghidare si corectii si iertare... Dar tu nu ai inteles nimic din toate acestea. Erai prea absorbit de egoul tau care te facea sa te simti indreptatit, ca meriti ceea ce traiesti, ceea ce iti ofeream. Tu nu meritai, eu eram buna, prea buna pentru tine, prea intelegatoare, prea idealista. Tu nu te cunosti, tu nu ai vazut ce am vazut eu in tine, ce am creat pentru noi. Credeai ca in sfarsit cineva iti recunoaste valoarea. Dar tu nu o aveai si asta nu ai inteles, eu ti-am oferit-o in speranta ca o sa te ridici la nivelul ei si o sa o poti gasi definitorie pentru tine.
 
     Atata minciuna si frica si neasumare si evitare... toate astea m-au atins pe mine, m-au lovit, m-au doborat. Oricat m-am luptat cu ele si nu am lasat ca ei sa vada... ca tu sa vezi... Nu voiam sa te impovarez, credeam ca intelegi mai greu si ai nevoie de timp... Dar nu, m-ai lovit de atatea ori cu felul in care ma percepeai. Si am cazut si nu mai puteam sa ma ridic. Si am inceput sa ma agat de cei din jur, si am vorbit si nu am mai mintit... si tu ai plecat.

     Nu mai plangeam, nu mai aveam cu ce, nu mai simteam nimic, ai stins si ultima scanteie din sufletul meu.

     Am acceptat ca nu esti ceea ce am crezut eu ca poti fi. Am acceptat ca nu muncesti, ca doar astepti recunostinta. Nu iti dai seama ca nu asa functioneaza lucrurile? Nu exista "the easy way". Ca lucrurile bune vin prin munca grea si dedicare, implicare, asumare?

    Si ai plecat si eu te-am lasat. Parca as fi cazut in gol. Nu mai simteam nimic. Nu mai aveam emotii si pentru asta te-am urat, pentru ca mi-ai luat capacitatea de a simti...

    Intr-o seara am povestit cu M. Si el era ca mine. Si nu intelegea. El credea ca e vorba de frica. Eu nu cred asta. Si am povestit mult in seara aceea. Si am mai povesti si dupa aceea, si alte seri, si alte nopti... Si multe tigari uitate in scrumiera si pahare de vin atinse de buze. Si ne pierdeam in vorbe si in fum, in asternuturi si imbratisari. Si am inceput sa zambesc, sa rad. Sa astept, sa anticipez. Am inceput sa simt. Si ne jucam, si ne incurcam si povesteam. Impartaseam si invatam amandoi, ne detasam de ce am fost. Mi-a rupt sfoara de care stateam agatata si am putut sa respir din nou. Eram pe pamant, il simteam sub mine. Tare, umed, viu.

    E tarziu si stelele cad peste mine. E frig si e totul umed. As vrea sa citesc cateva pagini... ce poveste... e atat de brutala si totusi delicata. Dar poate voi reveni alta data la paginile pe care le citesc...

    Voiam doar sa-ti spun ca ai gresit mult... dar nu mai conteaza acum... nu am putut sa te invat, nu ai stiut sa vezi, sa cresti, sa intelegi. Oamenii nu pot schimba alti oameni, noi o facem prin trairile pe care le avem. Mie imi place sa schimb lumea mea, sa ma schimb si o fac progresiv, continuu. Imi pare rau sa observ dupa atata vreme ca tu nu te-ai schimbat, nu ai schimbat nimic... decat declarativ si ai fost incoerent si in final am inteles ca esti limitat si nu ai deschidere spre emancipare.

    Eu nu sunt pentru tine... eu visez si imi traiesc visurile... Ofer, muncesc, dedic timp si atentie, efort si emotie, suflet si minte...









Share it!

You may also like

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...